In vizita la psihiatrie . „Va rugam, lasati-va sufletul la poarta“

Imi e greu sa ma intorc chiar si virtual in cladirea pustie prin care bantuie trupuri. E ca si cum as intra intr-un cimitir cand e Ziua Mortilor…..simt ca ma privesc multi dar de fapt Ei se uita dincolo de mine.

Trebuie sa vizitez un om drag care si-a inecat sufletul in alcool. Acum trupul lui se afla periodic in acea incinta, pentru „reabilitare“.

Cu o zi in urma ii dusesesem pijamale curate, prosoape, lenjerie.

Realitatea m-a zgariat ca un fir de nisip labartat intre retina si pleoapa. Era „proaspat“ internat. Am intrat intr-o dimineata de toamna pe sectia darapanata pe care se mutase Psihiatria. Cladirea in sine era un cosmar. Geamurile cu gratii, pereti de culoarea galbuie a plamanului bolnav, treptele cu cimentul perforat si mirosul imposibil de dezinfectant.

Nu fumati. Peste indicatia cu pricina era desenata cu pixul o floare. Poate ca era o floare de scaiete dar detaliile erau importante. Ma opresc pe coridor si nu stiu ce sa fac – sa caut medicul sau sa intreb de omul bolnav. O femeie fara varsta se opreste stanjenita langa mine. Ma priveste si nu spune nimic. Spre uimirea mea nu ma deranjeaza. Ma uit la ea si zambesc.

Aveti un ban?“Nu inteleg ce vrea sa spuna printr-un ban, scot 5 lei si ii dau. Ii ascunde in halatul scamosat si spune multumesc dar nu-mi spune mie…..rosteste zeci de multumescuri pana dispare pe coridor.

Nu aveti cumva o tigara“? Ii dau omului vreo 4 tigari. Da, stiu ca nu ii fac bine dar mai conteaza? Omul e bucuros, atunci, acolo. Cine stie unde va fi maine si cand ii va mai darui cineva 4 tigari Kent.

Haide inauntru draga mea ca astia te lasa in curu gol“.

Daniela are aproape 60 de ani, lucreaza de o vesnicie in Spital. A fost asistenta sefa peste toate specilizarile din Municipal pana ce a aparut un director nou si reformele aferente. Daniela s-a mutat la Psihiatrie. O stiu de multi ani si intr-un anumit moment al vietii mi-a fost mentor. Nu am vazut la nici un profesor universitar,la nicio femeie, la nici un artist- atata distinctie pe chip si in maniere. Daniela are mereu parul blond perfect aranjat, este impecabil si natural machiata, mereu imbracata in alb. Dar ce este iesit din comun in lumea medicala romaneasca in care toti se calca in picioare – ea da impresia ca are timp si zambeste. Ei ii pasa. Nu este doar „la servici“ . Daniela traieste printre oameni , comunica cu ei .

Dani, doamna se externeaza“.

Bine, haideti ca va dau foaia“

Intram in cabinet si ma asez pe un patut de consultatii langa ea. Nu apuca sa scrie o fraza, e chemata la telefon.

Vin acuma“ lanseaza raspunsul pe un ton calm si ne face semn ca vine imediat. Doamna cu externarea , astepta langa masuta.

Se intoarce si incepe sa scrie foaia. Pune intrebari pacientei cu blandete , se exprima clar dar totusi, cu grija unei persoane care are alaturi un om bolnav.

Intre timp imi spune ca omul la care am venit nu se simte bine. Ca a trebuit izolat si ca a facut tot posibilul sa evite asta dar din cauza unui Deliriun Tremens nu au avut alta solutie. Medicatia si-a facut greu efectul si probabil va mai delira cateva zile. Nu, nu stie cat va sta pe izolare.

Vreau sa merg acolo sa il vad?

Nu, as vrea sa il scoateti.

Il scoatem ca e mai linistit. O sa il aduca cineva, o sa iti arat unde sa astepti.

Usa de la cabinet se deschide si intra un androgin. O figura machiata intens cu ochi care nu se fixau nicaieri.

Doamna Angela, inger in alb……Ce mai faceti?

Bine fac Maria raspunde Daniela. Ia spune, de ce ai venit. Data viitoare te rog sa bati la usa“

Doamna inger in alb, nu-mi faceti va rog dumneavoastra injectia? Ca ma doare daca mi-o face colega aia dumitale. Vrea sa ma termine, sa ma alunge de aici, sa se scape de mine“

Intre timp intrase colega Ingerului care-o repede de Maria afara. „Tu ai impresia ca aici esti in camera ta? Iesi afara . Nu mai intra aici cand nu esti chemata“

Daniela se uita pe sub ochelari catre asistenta depasita de situatie dar nu spune nimic. A terminat foaia. Femeia e multumita si se vede asta in ochii ei

Ma duc sa ii fac injectia. Nu vreau sa faca o criza pe tura mea. Imi da toti bolnavii peste cap„

Merg si eu in sala de mese unde il astept pe omul drag. Scaunele sunt vechi, din lemn, murdare si scrise. Geamurile au tencuiala cazuta, peretii sunt plini de igrasie. Un frigider prea mare pentru incapere, scoate sunete adoima unei masini de spalat care stoarce.

Sprijinit de brancardier intra bolnavul meu. Mainile ii tremura ingrozitorul, si corpul pare scuturat de friguri. Il intreb daca ii e frig si strang halatul in jurul lui. Imi aprind o tigara fara sa intreb daca e voie si brancardierul intredeschide geamul. Omul din fata mea s.-a schimbat in cateva luni ca si cum ar fi trecut prin masina timpului. E slab si speriat, dar ma recunoaste si ma priveste cu speranta pentru o clipa, apoi dispare in lumea lui si imi spune ca cineva i-a transformat casa intr-o inchisoare . Nu intelege ce se intampla cu el si imi relateaza vise cumplite din noaptea trecuta care pentru el a fost un veac. Dimineata a aparut „Doamna aia in alb ( majoritatea pe sectia respectiva poarta verde, nu si Daniela)

Mi-a spus ca poate apari astazi., Ai putea sa vorbesti cu ea sa imi dea drumul de aici, maine,poimaine?“Incepe din nou sa imi povesteasca viziuni si nu mai e langa mine la masa, decat cu trupul. Branconierul e obisnuit sa vada oameni care mor desi mai respira,mai mananca .dar nu mai spera.

Il rog sa imi cumpere ziare. Ii dau bani si pleaca.

*****************************************************************

Un gust amar si un nod in gat.Nu imi gasesc cuvintele. Ma uit teapana la omul speriat si bolnav din fata mea.. Suflu fumul spre geam si mint: Nu pot vorbi cu asistentele sau cu medicii. De fapt nu pot influenta cu nimic situatia. Trebuie sa stai sa iti faca analizele.

M-au legat de pat“

Imi inghit lacrimile si ii spun ca imi pare rau. Purta in permanenta un briceag la chei. Ca sa deschida diverse chestii. N-a fost niciodata un om violent. Asistenta l-a gasit cu briceagul in mana

Incepe sa planga. „Eram cu briceagul in mana. Dar nu intentionam sa ranesc pe nimeni.Aveam o conserva….“

Fac ce pot ca sa ma asigur ca ii va fi bine in urmatoarele zile. Realitatea bruta nu pot sa o suport, asa ca ma indepartez mental de omul care priveste dupa mine in timp ce e sprijinit de un infirmier , pe coridor, catre „celula“ lui

Imediat dupa „tratament“ sectia va dormi .Trupurile sunt sedate iar sufletele zac in purgatoriu.

Intreb ingerul in alb cum rezista. Zambeste. Stii, doar ai facut practica aici. Iti lasi sufletul la poarta. Iei cu tine numai ce e necesar. Bunavointa, rabdare. Sunt si ei oameni ca noi dar s-au pierdut undeva….pe cand noi aparent am gasit drumul.

Rade. „Daca ai fi facut psihiatrie , te-ai fi obisnuit si tu“.

Dar celelelate asistente? De ce nu sunt mai multi ingeri in alb?

Nu stiu….Poate pentru ca isi lasa si inima la poarta? Fiecare face fata cum poate.“

Daniela imi spune ca in curand vor avea o sectie noua. Stie ca acea cladire este deprimanta pentru pacienti si personal.

Pe cand ne muta, ma pensionez si eu“

O tanara de vreo 18 ani sprijinita de o doamna intra in sectie.O saluta amandoua pe Daniela si o intreaba daca se intoarce.

Da, da, Olguta. Mergeti ca apar si eu.

Pe asta a innebunit-o maica-sa. Fata a terminat Conservatoru. Acum e schizoida.Nici aici nu o lasa in pace“

Iau plasuta cu haine murdare si ma indrept spre iesire.Trebuie sa ii trimit alte prosoape si lenjerie. pentru ca cele de ieri au fost furate de alti bolnavi.

Daniela vine sa ma conduca si imi lauda parfumul , imi povesteste ceva amuzant si pare ca a iesit de la o sedinta de Spa, pe cand eu sunt daramata. Imi intinde doi pupi in aer si imi spune sa nu-mi fac griji, ca totul va fi bine. Atat cat poate fi.

Viata ne chinuie ca sa apreciem momentele speciale:un prieten drag, un zambet de la un necunoscut, un rasarit de soare sau o muzica buna. Faptul ca sufletele noastre si trupurile se inteleg bine.Se suporta. Se accepta.Nu fug unul de celalalt. Acestea sunt miracole

As vrea sa multumesc tuturor Danielelor . Imi pare rau ca sunteti putine. Imi pare rau ca nu castigati asa cum ar trebui, pentru ca voi oferiti mai mult decat cel mai performant sistem medical din lume. Sa nu va intrebati niciodata daca cineva apreciaza ceea ce faceti . Cand intalnesti un Inger nu il uiti , o viata intreaga.

16 comentarii (+add yours?)

  1. anna
    ian. 31, 2011 @ 00:20:03

    impresionant !!!
    este intradevar asa lucru mare sa intalnesti ingeri prin spitalele noastre!!
    Sa le dea dumnezeu sanatate! Sa ii dea dumnezeu sanatate Danielei
    Imi trecuse un gand prin minte:daca numai pe cele bune le-ar lasa dumnezeu printr noi iar pe celelalte le-ar trimite la d…., spitalele ar fi goale,ai vedea cate o asistenta la o mie de pacienti !!!
    despre relatare….trist,stiu bine ce este in sufletul unuia care isi vede persoana indragita in asa situatie .
    Singurul lucru care ne ramane este sa disfrutam de ei atata timp cat mai sunt langa noi,asa cum sunt si sa ne gandim ca maine este o alta zi,poate mai buna !!

    Răspunde

  2. hapi2233
    ian. 31, 2011 @ 11:59:49

    Da, ar fi de dorit sa fie mai multi Ingeri ,din pacate……sunt putini. Predomina ……cei care nu au empatie si nu sunt facuti sa lucreze cu oamenii ci pe banda,la asamblare, tehnologie, orice altceva dar nu ingrijire.
    As trimite la Nokia sau la Samsung toti asistentii plictisiti , sictiriti.

    Dar mai am exemple cu oameni frumosi, am si exemple cu oameni urati…..si incet, in timp am sa scriu despre ei. Iar intr-o zi , poate o sa tes o carte gen „Spitalul Municipal” :)) cu intrigi, actiune , iubire, dezamagiri

    Ma bucur ca ti-a placut relatarea

    Răspunde

  3. diela
    feb. 01, 2011 @ 07:33:00

    „Viata ne chinuie ca sa apreciem momentele speciale:un prieten drag, un zambet de la un necunoscut, un rasarit de soare sau o muzica buna. Faptul ca sufletele noastre si trupurile se inteleg bine.Se suporta. Se accepta.Nu fug unul de celalalt. Acestea sunt miracole” – prea adesea luate for granted

    Răspunde

  4. ralu
    feb. 02, 2011 @ 08:54:20

    M-ai propulsat in trecut, cu multi ani in urma, cand am facut cinci luni de practica la Psihiatrie, aici in Ingolstadt. E adevarat ca peretii, scaunele si podelele erau mai noi si mai curate- rechizita era de calitate mai buna, dar piesa care se joaca este aceeasi. Actorii joaca aceeasi drama, numai ca in alt decor. As vrea sa-l intreb pe Marele Dramaturg de ce, in bunatatea lui, lasa atatia oameni, in atatea colturi de lume sa joace la nesfarsit aceast spectacol al durerii…..
    Si mama mea a avut sufletul ars de suferinta si despartit de trup….a trebuit sa treaca mult timp pana cand, carbonizat de durere, a convins mana de tarana care il imbraca sa fie de acord sa traga cortina. Sper ca acum, iesita de pe scena vietii, sa-si fi regasit linistea si identitatea. Sper ca acum ,acolo unde este, este ea insasi. Nu un actor intr-o drama de o viata.

    Răspunde

  5. hapi2233
    feb. 02, 2011 @ 10:03:23

    In legatura cu Dzeu – desi cel putin doi dintre comentatori nu veti fi de acord cu mine 🙂
    Este adevarat ca avem un bagaj deja facut de altcineva……dar il despachetam si il punem la loc singuri. Schimbam hainele vechi cu cele noi, aruncam pantofii folositi, luam altii, alegem drumuri. Avem liberul arbitru fara imixtiunea lui Dzeu. Undeva, candva putem alege. Nu suntem marionete.
    Karma spune ca noi nu putem evolua fara suferinta. Sigur ca noi cantarim suferinta dupa standarde „foarte greu, usor, suportabil, etc”. Dar poate ca nu astea sunt cele adevarate.Doar cele pe care le putem noi exprima prin cuvinte
    Si poate inainte de a ne naste am stiut fiecare inspre ce mergem si care ne este scopul numai ca am uitat. Am uitat tocmai ca sa ne ducem sarcina la capat cu ceea ce invatam acum, aici.
    Uite Ralu, personajul din povestea mea a avut sansa sa aleaga. La un moment dat, ca intr-un joc al vietii, o psihiatra i-a spus: „Uite,din acest moment ai posibilitatea sa alegi. Alcoolul sau familia si viata sociala pe care ai avut-o”. Avea nevoie de Dzeu in acel moment?
    Nu literalmente. Avea nevoie de un strop de vointa. Trupul lui era curat si a fost intrebat daca doreste sa aiba grija si de suflet.
    Tacerea lui a fost raspunsul.

    Răspunde

  6. eumiealmeu
    aug. 13, 2011 @ 16:20:20

    am prins din zbor articolul prin noutăţile de la wordpress. am trecut şi eu pe la spital cu tata, de 3 ori, de 2 ori în Bucureşti, o dată în oraşul lui. asistentele lui erau toate drăguţe, dar oamenii de acolo sunt cu toţii pierduţi pentru univers… sau mă rog pentru universul sănătos… că au universul lor. unul minţea că nu li se dă spirt pentru a se dezinfecta după ce fac injecţie… dar voia să-l bea, unul striga că vrea o ţigară, dar când îi întindeai te pocnea peste mână şi peste faţă, desigur, după ce lua obiectul muncii…
    eu mă mir că totuşi rezistă oamenii care lucrează acolo. cel puţin la spitalul unde-a fost tata doctorii erau uluitori… răbdare cu bolnavii, respect faţă de ei… eu îl suportam că era al meu… dar doctorul de ce l-ar suporta?
    respect oamenii care te respectă doar pentru că eşti om, nu pentru că ai calităţi…
    şi i-aş dori repetaţi în mine.

    Răspunde

  7. Hapi. River_woman
    aug. 14, 2011 @ 09:50:58

    Am fost de multe ori in sectia de psihitrie…..niciodata nu mi s-a intamplat sa ma atace sau sa incerce sa ma raneasca……..Inveti cum sa te porti cu ei si apoi, totul e usor……E la fel ca si cu copiii…..nu stii niciodata ce gandesc dar trebuie sa le acorzi putina incredere, sa fi deschis, corect.
    Nebunia este un termen foarte vag.
    Un mare procent dintre persoanele care sunt „inchise” in spitalele psihiatrice din Ro se afla acolo de buna voie. Mediul de afara nu li se mai potriveste, ei nu fac nici un efort sa se adapteze iar societatea nu vrea sa ii accepte.
    Sociopatii si cei cu tulburari schizoidale severe (periculosi pentru cei din jur) sunt inchisi de obicei in centre care au un statut mai sever, in care accesul se face mai greu si este limitat
    Eu am observat un lucru: ca cei internati in astfel de sectii sunt adesea mult mai previzibili si mai sinceri decat…..normalii de afara 🙂

    Răspunde

  8. lucidgandind
    aug. 28, 2011 @ 14:23:03

    Am fost tentată să dau „Îmi place!”, dar imediat m-am gândit că nu-i nimic de plăcut. Apreciez scriitura, ai pus bine „pe hârtie”, parcă am fost cu tine de mână, cu tine la masă, în suflet, dar nu are ce să-mi placă. E un post dureros şi m-a lăsat grea. Oamenii bolnavi şi bătrânii îmi ating cel mai frecvent corzile sensibile.

    În schimb, aprecierile mele Danielei, iată un om nobil! iată un om printre ne-oameni. Păcat că-i una „albă” într-un şir fără număr de „negru”.

    Răspunde

  9. Hapi. River_woman
    aug. 28, 2011 @ 14:44:27

    Asta e viata…ne trezim in situatii ciudate, grele, stresante, umilitoare…si trebuie sa ne descurcam cumva….
    Acum Daniela a iesit la pensie………Daca va mai trebui sa-mi internez bolnavul acolo, nu stiu cum ma voi descurca! In ea aveam incredere………….

    Răspunde

  10. eumiealmeu
    iul. 01, 2012 @ 19:08:12

    am găsit din nou articolul în noutăți wordpress și l-am recitit. cred că mă pregătesc psihic pentru noua vizită pe care va trebui să o fac în curând, nu de alta, dar au trecut 6 luni de la ultima dezalcoolizare și din acest moment e chestie de noroc… se apucă sau nu iar de asta!

    Răspunde

    • Hapi
      iul. 01, 2012 @ 19:21:24

      Adica e curat de 6 luni? Grozav…poate ca de data asta vrea sa ramana asa? Nu l-ai intrebat?
      Imi pare rau ca va tot apar articoleleasteaprin „news feed” eu de fapt am mutat categoria. Era intr-una inutila , intitulata „personale” si pentru ca de fapt nu vreau sa fiu foarte identificabila e mai bine sa nu am o categorie cu „personale” Asa ca am mutat 4 postari de acolo si voua v-a aparut ca si cum as fi scris ceva nou………

      Răspunde

  11. bibliodevafiliala3
    aug. 12, 2012 @ 07:42:50

    Ai scris frumos. Am vizualizat spitalul, secţia şi personajele în cauză. Este tragică, însă, situaţia acestor bolnavi. De-a lungul vremii am fost şi eu, întâmplător, martoră la câteva scene de genul ăsta. Sunt sau nu sunt Daniele, necazul nostru este că cele bune, ori se pensionează, ori pleacă în străinătate unde sunt bine plătite.

    Răspunde

  12. 12cygnes
    oct. 13, 2012 @ 10:46:53

    Impresionant articol,acum l-am descoperit!Ma uit prosteste la cele 13 comentarii…iti dai seama la cati le pasa?La beauty 98,mda.Ce s-a intamplat cu persoana,chiar as vrea sa stiu,daca se poate.

    Răspunde

    • Hapi
      oct. 13, 2012 @ 11:11:06

      Nu, nu 🙂 E un articol din prima luna in care am inceput sa scriu pe blog. Nu am pus linkuri si nici nu prea comentam la altii. Nu eram citita. De aceea nu sunt comentarii
      Daca l-as fi postat la traficul de acum , strangea mai multe comentarii. Dar e mai bine asa! Un articol inca prezent in inima, in timp ce toate celelalte par sa fi trecut
      Majoritatea celor care intra pe un blog nu cauta articolele mai vechi decat daca e ceva care-i intereseaza in mod deosebit. Deci, iti multumesc c-ai trecut pe aici

      Răspunde

  13. 12cygnes
    nov. 06, 2012 @ 18:56:03

    Eu iti multumesc ,pentru felul cum stii sa fii tu intr-un mod sublim.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: